De cateva zile sunt asaltat cu telefoane cu expresia: “Ne cerem scuze dar am dori sa va intrebam…..”. Cam ce as putea sa raspund, cum ar trebui sa-mi ordonez cuvintele pentru a avea o pozitie coerenta in fata presei si a publicului. Toate ideile mi se aglomereaza in cap intr-un haos macabru. Oscilez imaginativ de o parte si de alta a situatiei si nu reusesc sa-mi duc gandul pana la capat fara sa evit gheara care imi strange inima. Am incercat prima data durerea asta atunci cand telefonul ma anunta ca Toni n-a mai rezistat si a plecat fara sa raspunda tipetelor noastre disperate. A doua oara pulsul mi s-a oprit pentru o secunda si respiratia mi s-a blocat cand alt apel ma anunta ca Serban e in coma in Austria si nimeni nu stie daca va supravietui. Acum cateva zile acelasi blestemat de telefon imi spunea ca a avut loc un accident si sunt victime. De fiecare data am ramas mut cateva minute si cerul s-a inchis deasupra mea fara sa-mi lase nicio urma de speranta. E ca intr-un razboi, pe un camp de lupta, cand alergi spre nicaieri si in jurul tau milimetric explodeaxa bombe si grenade si suiera gloante razant iar camarazii tai cad ucisi sau raniti atat de aproape de tine. O parte din sufletul tau ramane in urma alaturi de fiecare dintre cei cazuti si nu se mai regenereaza, e tot mai ciuntit si mai schilodit. Nu pot sa fiu ipocrit si sa spun ca ma pot pune in postura celorlalti si ca pot intelege perfect prin ce trec ei, dar stiu cu siguranta prin ce trec eu in aceste momente. Faptul ca esti de peste 10 ani, aproape in fiecare zi impreuna cu cineva, este cred eu, indeajuns ca sa denumesti acesta relatie, o familie si atunci cand cineva din familie sufera, te doare intr-un fel anume, chinuitor. Si cel mai greu e atunci cand vrei sa ajuti si nu stii cum sau mai rau, nu ai cu ce sa ajuti. Sentimentul asta de neputinta in fata sortii ma bantuie de cativa ani si parca se tine scai.
De data asta am in fata doua usi: pe una scrie “drama mortii” pe cealalta “cosmarul supravietuirii”. Cati dintre voi, cei care dati verdicte cu atata dezinvoltura, ca si cum ati fi judecatorii supremi, ati avea curajul sa deschideti una dintre aceste porti catre disperare si sa aruncati inauntru pe cineva cosiderand ca una e mai buna decat alta sau ca una e ghinionista si alta e norocoasa.
Incepem sa devenim copii flamanzi ai raului si maleficului, asta pentru ca suntem fascinati de dezastru si il cautam cu fanatism. Ne harnim cu tragedii si ne e din ce in ce mai foame.
Fericirea a inceput sa fie doar o clipire care apare tot mai rar intr-o mare de frenezie dramatica. Nu mai avem decenta si respect fata de nimic, credem ca avem puterea sa ne condamnam dupa bunul plac, cu un egoism feroce, deopotriva semenii, morti sau vii.
